Articol scris de Erik Barker.
Toată lumea vorbeşte despre mindfulness (arta de a trăi prezentul)… dar nimeni nu pare a fi în stare să explice în mod clar ce este aceasta. Întrebaţi pe oricine şi veţi auzi “Hmm, să trăieşti clipa şi încă ceva, hmmm, hmmm, ah, da, şi să meditezi”.
Să fie vorba doar despre ultima modă? Nici vorbă. Şi nu este vorba nici despre vreo confruntare violentă între mindfulness şi neuroştiinţe, între est şi vest. De fapt, acestea se află într-un deplin acord.
Cercetările arată că mindfulness funcţionează. Vă poate ajuta să fiţi mai fericiţi şi să reduceţi stresul, dar nimeni nu v-a explicat niciodată în ce constă, într-un mod care să aibă sens sau care să nu pară un clişeu banal. Haideţi să îndreptăm situaţia.
Vom analiza care este poziţia neuroştiinţelor şi a mindfulness, vom încerca să găsim răspunsuri concrete la întrebarea “de ce creierul nostru devine neliniştit, trist sau furios de atât de multe ori şi vom învăţa o metodă, sprijinită de rezultatele cercetărilor, ca să devenim – şi să rămânem – fericiţi.
Să trecem la subiect!
Emisfera cerebrală stângă este o mincinoasă
Bunicii mele nu-i plăcea cuvântul “mincinos”. I se părea prea aspru. Avea obiceiul să spună că oamenii “spun poveşti”. Şi exact asta face emisfera cerebrală stângă. În mod constant.
Emisfera cerebrală dreaptă vede lucrurile destul de concret, dar cea aflată în stânga sa ţese mereu poveşti, încercând să înţeleagă informaţiile care sosesc. Aceasta este sarcina sa.
Avem nevoie de Stânguţa pentru a da un sens vieţii. Aceasta interpretează experienţele noastre şi, dacă Stânguţa sesizează tipare reale pe care ceilalţi nu le observă, oamenii afirmă că sunteţi creativi. Dar mai este o problemă…
Stânguţa dă greş destul de des.
Michael Gazzaniga, unul dintre neurologii de top din domeniul cunoaşterii, a efectuat, în anii ’70, mai multe studii asupra creierului alături de Roger Sperry (care a primit ulterior premiul Nobel). Gazzaniga a descoperit care este sarcina Stânguţei şi cât de prost o îndeplineşte aceasta uneori.
Din cartea The Neurotic’s Guide to Avoiding Enlightenment (Ghidul nevroticului pentru evitarea iluminării):
Gazzaniga a descoperit că partea stângă a creierului crea explicaţii şi motive care să o ajute să înţeleagă ce se petrece. Altfel spus, acţiona ca o entitate care interpreta realitatea… Pe parcursul ultimilor 30 de ani, mai multe studii au arătat că emisfera cerebrală stângă, chiar şi în cazul oamenilor perfect normali, excelează în crearea unei explicaţii pentru ceea ce se întâmplă, chiar dacă aceasta nu este corectă.
După cum spune vechiul refren, “Harta nu este acelaşi lucru cu realitatea din teren”. Stânguţa nu deţine informaţii perfecte şi, uneori, este mult prea inteligentă pentru propriul bine. Ea face parte din noi, iar noi suntem supuşi greşelii. Aşa că, uneori, iată ce se întâmplă:
Emisfera dreaptă: Toţi cei de la masă sunt încruntaţi. Niciunul nu râde la glumele noastre geniale.
Emisfera stângă: Evident, ne urăsc şi pun la cale să ne omoare.
Stânguţa poate fi uneori foarte departe de adevăr. Dacă observă tipare acolo unde nu se află niciunul, posesorul ei este neliniştit, paranoic sau schizofrenic. Iar dacă Stânguţa nu vede niciun tipar în viaţă – niciun “înţeles” – posesorul este deprimat din punct de vedere clinic.
Aţi făcut-o vreodată de oaie şi v-aţi scuzat spunând “nu eram în apele mele seara trecută”? Gândiţi-vă puţin: scuza aceasta nu are absolut niciun sens. Ceea ce încercaţi să spuneţi este “Acţiunile mele nu s-au potrivit cu povestea pe care mi-a spus-o Stânguţa în legătură cu cine sunt eu”. Iată, din nou, că harta nu este acelaşi lucru cu realitatea din teren.
Problema este că nici nu vă daţi seama că Stânguţa este acolo. Presupuneţi că vocea din capul vostru sunteţi, de fapt, voi şi că poveştile pe care vi le spune exprimă realitatea aşa cum este.
Dar când Stânguţa nu detectează tipare utile, dând un sens lucrurilor şi lumii în general, aceasta poate deveni un adevărat monstru. Ea va fi afurisitul care are o părere despre orice, refuză să tacă şi nu recunoaşte niciodată când greşeşte.
“Dacă asta nu merge, viaţa mea s-a terminat.”
“Totul este îngrozitor.”
“NU MERIT AŞA CEVA!”
Aceasta este Stânguţa când o ia razna. Când daţi prea puţină atenţie datelor neprelucrate oferite de emisfera dreaptă (“Ea se uită la telefonul ei”, dar daţi prea mult credit interpretărilor stupide oferite, uneori, de Stânguţa (“E clar! O plictisim”), ajungeţi să fiţi supăraţi, trişti, frustraţi sau neliniştiţi.
Nimeni nu va striga în gura mare: “Viaţa greşeşte că nu se pune în acord cu viziunea mea despre cum trebuie să stea lucrurile!”
Glumeam. Oamenii fac acest lucru cam de o mie de ori pe zi, dar pur şi simplu nu-şi dau seama de asta. Exact asta se întâmplă când dau cu pumnul în bordul maşinii şi se plâng de trafic. Aşteptările sunt doar o poveste, pe care v-o spune Stânguţa, despre viitor.
Iar când realitatea nu se potriveşte cu aşteptările voastre… e clar că e vina realităţii. Nu a Stânguţei, desigur. Ca atare, vă supăraţi pe realitate. Fapt care are al naibii de mult sens, nu-i aşa?
(Pentru a învăţa cele patru ritualuri despre care neurologia afirmă că vă vor face fericiţi, daţi click aici.)
Ei bine, faptul că am bătut din picior, cerând ca universul să se plece în faţa voinţei mele nu prea a dat rezultate în cazul meu. Nu poţi schimba realitatea. (Scuze.)
Aşadar, ce puteţi face ca să nu vă înfuriaţi, să nu vă întristaţi, să nu deveniţi neliniştiţi sau indispus în vreun fel oarecare? Aici îşi face intrarea mindfulness…
Observaţi-o pe Stânguţa în acţiune
Din perspectiva neurologiei, mindfulness înseamnă starea de concentrare asupra aspectului concret al realităţii, în care nu vă lăsaţi îmbrobodiţi de interpretările, categoriile, poveştile şi, ocazional, purele fantezii oferite de Stânguţa.
Stânguţa nu sunteţi “voi”. La fel ca ficatul sau splina, ea este o parte din voi care îşi face treaba, uneori prosteşte. Dar, când realizaţi acest lucru şi îi ascultaţi vocea care vă sună în cap, îi puteţi verifica munca.
Din Ghidul nevroticului pentru evitarea iluminării:
Cei mai mulţi oameni îşi trăiesc viaţa în postura de interpreţi, aceşti oameni chiar sunt nişte interpreţi, iar mintea este un stăpân de care nici măcar nu sunt conştienţi. Sunt supăraţi, ofensaţi, fericiţi sau copleşiţi de frică şi nu pun la îndoială autenticitatea acestor gânduri şi experienţe. Emisfera cerebrală stângă, cea care interpretează realitatea, se află întotdeauna la datorie şi nu poate fi redusă la tăcere, dar odată ce ne dăm seama cum stă situaţia de fapt, lucrurile încep să se schimbe…
Ascultaţi-vă creierul în timp ce vă vedeţi de treabă şi comparaţi ceea ce auziţi cu faptele concrete pe care le observaţi. Când veţi face acest lucru, o veţi putea auzi pe Stânguţa în acţiune:
Emisfera dreaptă: Şeful pare cam nervos.
Emisfera stângă: Ar fi cazul să ne actualizăm CV-ul. O să ne concedieze.
Atunci, puteţi interveni spunând: “Hei, hei, ia-o mai încet frate. Şeful poate fi nervos dintr-o mulţime de cauze. Hai să mai adunăm ceva informaţii înainte de a ne strânge lucrurile”.
Acest mod de a controla cât de practice şi de realiste sunt interpretările Stânguţei constituie esenţa Terapiei comportamentale cognitive.
Din Ghidul nevroticului pentru evitarea iluminării:
Esenţa acestei noi forme de terapie constă în faptul că anxietatea şi deprimarea sunt cauzate de problemele de gândire, mai precis, că distorsiunile din procesul gândirii cauzează emoţii negative. Terapia se concentrează asupra presupunerilor şi interpretărilor făcute de pacient. De exemplu, distorsiunea cognitivă denumită catastrofare apare când o persoană exagerează importanţa unui eveniment de genul unei premoniţii legate de slujbă. “Dacă nu sunt promovat, sunt un ratat” sau “dacă relaţia asta nu merge bine, o să rămân singur şi nefericit toată viaţa”. Scopul terapiei este de a explica modul în care aceste presupuneri au drept rezultat emoţii negative şi de a face ca gândurile şi presupunerile să devină mai realiste.
Nu este de dorit şi nici posibil să ne debarasăm de Stânguţa. Dar cum aceasta poate acţiona uneori copilăreşte, trebuie tratată ca atare. Stânguţa este copilul. Voi trebuie să fiţi părinţii.
Din Ghidul nevroticului pentru evitarea iluminării:
Când deveniţi conştienţi de prezenţa interpretului, nu mai luaţi în serios aceste interpretări; s-ar putea să aveţi senzaţia de genul “Of, acesta este doar interpretul meu în acţiune”! De asemenea, s-ar mai putea să vă treziţi subliniind că “asta-i părerea mea” sau “aşa văd eu lucrurile” în loc de “asta-i situaţia” şi asta-i mai mult decât suficient. Această mică diferenţă este de ajuns ca să schimbe modul în care interacţionăm cu ceilalţi şi cu noi înşine.
Nu acceptaţi imediat interpretările Stânguţei. Opriţi-vă şi luaţi în considerare părerea sa, ca şi când ar fi un sfat dat de un prieten. Comparaţi-l cu realitatea pe care o vedeţi. Oare iar s-a grăbit să tragă concluzii?
Când am discutat cu Sharon Salzberg, expert proeminent în materie de mindfulness şi autoare a volumului Real Happiness: The Power of Meditation, mi-a spus următoarele:
Când ne referim la mindfulness, nu ne gândim câtuşi de puţin la eradicarea sau anihilarea unor gânduri, ci la faptul de a ne opri şi a reflecta pentru a lua o decizie pertinentă: “Chiar vreau să o iau pe panta asta sau ar fi cazul să renunț?”
Vocea care vă răsună în cap nu este întotdeauna a voastră. Deseori, Stânguţa este cea care vorbeşte. Iar, uneori, se comportă ca un copil speriat sau supărat. Opriţi-vă şi asumaţi-vă rolul de părinte.
(Pentru a afla mai multe despre modul în care puteţi practica mindfulness de la cei mai buni experţi, daţi click aici.)
Aşadar, nu mai acceptaţi imediat că poveştile Stânguţei reprezintă purul adevăr. Asta e grozav. Dar cum o ajutaţi să se descurce mai bine în ceea ce face, astfel încât să nu mai exagereze mereu?
Ajutaţi-o pe Stânguţa să devină o povestitoare mai bună
Oamenii care îşi pierd o mână sau un picior, deseori simt “durerea membrului fantomă”. Aţi pierdut o mână, dar pumnul inexistent se strânge atât de mult, încât vă doare. Cum naiba să opreşti o durere într-o parte a corpului tău care nu mai există?
S-a dovedit că problema se află în creier, iar soluţia este similară celei pe care o aveţi cu Stânguţa. Creierul are nevoie de o poveste mai bună.
Prin urmare, cercetătorii au conceput o “cutie cu oglinzi”, astfel încât persoana amputată îşi poate pune braţul rămas înăuntru, iar reflexia va face să pară că braţul care lipseşte este încă intact. Prin descleştarea pumnlui singurei mâini existente, creierul poate acum “vedea” cum pumnul inexistent se descleştează.
În cazul a 60% dintre pacienţi, durerea a dispărut.
Din Ghidul nevroticului pentru evitarea iluminării:
Tot ce i-a trebuit creierului să vadă a fost cum mâna fantomă îşi descleştează pumnul şi durerea a dispărut.
Probabil că nu aveţi niciun braţ lipsă. Dar o puteţi ajuta pe Stânguţa în ceea ce priveşte priceperea ei de a spune poveşti, făcând astfel ca şi durerea voastră să dispară.
Când sunteţi stăpâniţi de furie, ce ne spun cercetările neurologilor că o ajută pe Stânguţa să se calmeze? “Reconsiderarea”. Faptul de a vă spune o poveste diferită de cea a Stânguţei despre ceea ce se petrece: “Nu mă urăşte. E doar într-o dispoziţie proastă”.
Ce anume recomandă psihologii pozitivişti când toate poveştile Stânguţei sunt deprimante? Înainte de a merge la culcare, scrieţi trei lucruri bune care s-au întâmplat în ziua respectivă. Faceţi ca partea pozitivă să fie mai frapantă pentru Stânguţa şi nu se va putea abţine să nu insereze aspectele pozitive în poveştile ei despre “cum e viaţa”.
Când Stânguţa decide că munca voastră nu este importantă, ştiţi ce puteţi face? Creaţi o nouă fişă a postului. Cercetătorii au aflat că persoanele care făceau curăţenie în spital şi care îşi spuneau că adevărata lor slujbă este “să contribuie la însănătoşirea bolnavilor” considerau munca lor ca fiind captivantă. Cei care o lăsau pe Stânguţa să le spună: “ocupaţia ta este să goleşti coşurile de gunoi”, simţeau că slujba lor este plictisitoare şi lipsită de sens.
Ce puteţi face când Stânguţa vă spune că nu sunteţi buni de nimic?
Tim Wilson de la UVA (Universitatea statului Virginia) recomandă metoda “fă bine, fii bun”. Când îţi petreci mai mult timp ajutându-i pe ceilalţi, cum ar fi făcând muncă de voluntariat, emisfera cerebrală dreaptă îi spune Stânguţei, iar aceasta începe să-şi reconsidere povestea despre ce fel de persoană eşti:
Faptul valorifică principiul clasic din psihologie care spune că, deseori, atitudinile şi convingerile noastre decurg mai degrabă din comportamentul nostru, decât să îl preceadă. Dacă luăm în considerare faimoasa frază a lui Kurt Vonnegut, “Suntem ceea ce pretindem că suntem, aşa că trebuie să fim atenţi la ceea ce pretindem a fi”. Cei care fac muncă de voluntariat, de exemplu, îşi schimbă deseori povestea despre ceea ce sunt, ajungând să se vadă ca persoane iubitoare şi serviabile.
Tuturor ne place o poveste frumoasă. Ajutaţi-o pe Stânguţa să vă spună mai multe cu substrat pozitiv.
(Pentru a învăţa să meditaţi, daţi click aici.)
Îmblânzirea Stânguţei a început. Haideţi să rezumăm totul şi să învăţăm care este cel mai bun lucru care se întâmplă când ajungeţi să o faceţi pe ocazional supărătoarea voastră jumătate de creier să-şi facă munca aşa cum trebuie.
Rezumat
Iată cum să utilizaţi neurologia şi mindfulness pentru a dobândi controlul asupra Stânguţei.
- Observaţi-o pe Stânguţa în acţiune:Ascultaţi-i interpretările. Aceea nu sunteţi voi. Este ea.
- Corectaţi-o: Comparaţi-i interpretările cu faptele reale. A devenit cumva prea creativă? A exagerat cumva?
- Ajutaţi-o pe Stânguţa să devină o povestitoare mai bună. Oferiţi-i o poveste nouă. Oferiţi-i informaţii mai bune. Faceţi bine pentru a fi buni. Ajutaţi-o să vă ajute.
În ocazii rare, Stânguţa este total copleşită de informaţiile favorabile pe care i le oferă emisfera dreaptă, iar acest lucru dă naştere celui mai minunat sentiment de pe lume.
Acest moment uluitor o afectează pe Stânguţa atât de tare, încât nu-şi mai găseşte cuvintele ca să spună o poveste şi rămâne mută. De fapt, aţi trecut prin asta…
Denumiţi aceast moment “stare de veneraţie”.
Din Ghidul nevroticului pentru evitarea iluminării:
Mulţi astronauţi s-au schimbat din punct de vedere psihologic după experienţa de a se afla în spaţiu, mai ales Edgar Mitchell. La vederea Pământului de la mare distanţă, a avut o experienţă radicală care i-a schimbat viaţa mult mai mult decât dacă s-ar fi plimbat pe Lună. Iată ce spune acesta: “Ce am simţit în timpul acelei călătorii de trei zile a fost o copleşitoare senzaţie de conectare universală. De fapt, am simţit ceea ce a fost descris ca un extaz al unităţii… Gândul acesta era atât de copleşitor încât părea de neexprimat şi, într-o mare măsură, încă este”. Puteţi observa, din nou, dificultatea de a reduce conştientizarea, la capacitatea minţii interpretative, iar apoi găsirea cuvintelor care să exprime ceea ce se află dincolo de aceasta.
Dar această stare de imens respect amestecat cu o la fel de imensă uimire este rară. Nu putem călători toţi în spaţiu. (Notă pentru Elon Musk: APUCĂ-TE DE LUCRU.) Totuşi mai sunt şi alte metode de a astupa o vreme gura Stânguţei şi de a ne trăi viaţa într-un mod emoţionant şi cu atenţia perfect trează. Probabil că aţi auzit-o şi pe asta:
“Flow.”
Flow înseamnă balivernele de genul “trăiește în prezent” pe care îl auziţi mereu despre mindfulness. Înseamnă să o faceţi pe Stânguţa să-şi ţină gura şi să ia o pauză de cafea în timp ce voi trăiţi realitatea din plin.
Din Ghidul nevroticului pentru evitarea iluminării:
…descris ca “flow” de psihologul Mihaly Csikszentmihalyi. El a utilizat acest termen pentru a descrie experienţa pe care o trăieşte cineva când este total absorbit de ceea ce face. El defineşte noţiunea de “flow” astfel: “A fi total implicat într-o activitate de dragul acelei activităţi. Ego-ul dispare. Timpul zboară. Fiecare acţiune, mişcare şi gând decurge inevitabil din precedentul, aşa cum se întâmplă când cânţi jazz. Întreaga ta fiinţă este implicată şi îşi foloseşti aptitudinile la maximum”.
(Pentru a învăţa cum să sporiţi starea de flow pe care o resimţiţi, daţi click aici.)
Uneori, Stânguţa face o treabă senzaţională. Vă oferă interpretări corecte, observă tipare eficiente şi vă spune o poveste relevantă despre viaţa voastră. Totuşi, Stânguţa trebuie ţinută sub control.
Glumele nu mai sunt amuzante când sunt explicate. Trucul magic nu vă face să rămâneţi cu gura căscată când vi se spune care sunt dedesubturile. Nu avem nevoie întotdeauna – şi nici nu dorim să auzim – comentariile regizorului când urmărim filmul vieţii. Uneori, tot ne dorim este să fim acolo, trăind momentul acela.
Da, acum auziţi voci în cap în mod oficial, dar este în regulă. Aveţi grijă doar să fie voci bune.
