Articol de Steven Parton – 1 Nov. 2015, tradus cu permisiunea autorului.
Uneori, în viaţă, experienţa şi cunoştinţele care fierb înăbuşit în conştiinţa noastră se combină într-un mod care determină piesele mecanismului cerebral să se aşeze la locul lor şi, din acest flux fluid al gândurilor, suntem martorii apariţiei unei revelații.
În cazul meu, am trecut printr-un astfel de moment în primul meu an la universitate. Momentul acela mi-a schimbat pentru totdeauna modul în care priveam viaţa, deoarece m-a catapultat din faza de nelinişte, nesiguranţă şi melancolie a tinereţii mele, într-o stare de fericire tot mai accentuată. S-ar părea că sunt pe cale să vă servesc o teorie abracadabrantă, în stil new-age, nu-i aşa? Ei bine, aveţi puţină răbdare pentru că vă asigur că scopul meu este să adaug, vechilor clişee, unele dovezi logice pentru a vă prezenta ceea ce eu consider a fi, în viziunea mea, știinţa fericirii.
La momentul acestei descoperiri personale, mă specializam în informatică şi psihologie. În afara acestor domenii, manifestam o afinitate faţă de filosofia estică şi neuroștiință. Acest fapt m-a făcut să studiez un semestru compus din două cursuri de psihologie de nivel avansat, un curs de filosofie avansată şi cursuri de specializare în inteligenţă artificială, atât pentru biologie, cât şi pentru informatică. Acest amestec de studii mi-a împrăştiat creierul în zeci de direcţii, dar când am pus piesele la loc, m-am trezit ferm convins că am motive raţionale de a fi optimist şi de a mă îndepărta de persoanele cărora le plăcea să se plângă de orice.
1. “Sinapsele care interacţionează, se conectează”.
Aceasta a fost prima frază spusă clasei de profesorul de intelienţă artificială şi, până în ziua de azi, a rămas unul dintre cele mai profunde fragmente de logică de care am ţinut cont pentru a lua decizii în viaţă.
Principiul este simplu: în creier există foarte multe sinapse, separate de spaţii goale, denumite fante sinaptice. Ori de câte ori îţi vine un gând, o sinapsă lansează o substanţă chimică, iar aceasta traversează o fantă până la o altă sinapsă, construind astfel un pod care poate fi traversat de un semnal electric care duce cu el încărcătura sa de informaţii relevante la care te gândeşti. Este un proces asemănător modului în care nervii transportă electricitate de la o senzaţie pornită de la un deget de la picior, până la creier, acolo unde este, de fapt, “resimţită”.
Care este mecanismul? De fiecare dată când este declanşată sarcina electrică, sinapsele se apropie pentru a micşora distanţa pe care o are de traversat aceasta. Este un exemplu de evoluţie, de adaptare la nivel microscopic. Creierul îşi modifică propriul circuit electric, schimbându-se fizic, pentru a uşura şi a creşte probabilitatea ca sinapsele potrivite să se conecteze chimic şi, ca urmare, electric; altfel spus, pentru a uşura apariţia gândului. Iată, prin urmare, prima probă ştiinţifico-mistică: gândurile voastre vă modelează creierul şi astfel schimbă o construcţie fizică a realităţii. Lăsaţi-vă un moment de gândire înainte de a merge mai departe pentru că vorbim despre o bombă logică, profundă.
Gândurile voastre vă modifică creierul şi, astfel, schimbă o construcţie fizică a realităţii.
Bun, acum reveniţi-vă, pentru că nu am terminat încă.
2. Cea mai scurtă cale câştigă cursa.
Dincolo de faptul absolut incredibil că creierul vostru face acest lucru în mod continuu, schimbându-se şi metamorfozându-se treptat şi sistematic, cu fiecare gând, mult mai captivant este faptul că sinapsele pe care le-aţi legat cel mai bine (gândindu-vă mai des) ajung să reprezinte personalitatea voastră implicită: inteligenţa voastră, abilităţile, aptitudinile şi cele mai accesibile gânduri (care sunt, mai mult sau mai puţin, sursa abilităţilor voastre de a conversa).
Hai să aprofundăm logica de dincolo de acest fapt. Gândiţi-vă la două perechi care îşi aruncă o minge de la unul la altul. Componenţii uneia dintre perechi stau la o distanţă de trei metri, iar componenţii celeilalte perechi stau la o distanţă de 30 de metri. Câte un membru al fiecărei echipe îi aruncă mingea partenerului său exact în acelaşi moment şi cu aceeaşi viteză. Prima pereche care prinde mingea va dicta decizia şi starea voastră de spirit.
Deci, care echipă va prinde prima mingea? Legile fizicii relativ la distanţă, timp şi viteză ne spun că va fi cea care stă la o distanţă de trei metri. Ei bine, la fel funcţionează şi gândurile voastre. Prin repetarea gândului, aţi apropiat tot mai mult perechea de sinapse care vă reprezintă înclinaţiile şi, când vine momentul să formulaţi un gând (şi astfel să aruncaţi mingea noastră metaforică, de energie electrică), gândul care câştigă este cel care are cea mai scurtă distanţă de parcurs, cel care va crea cel mai repede un pod între sinapse.
3. Acceptare în loc de regret, pasivitate în loc de dorinţă, dragoste în loc de frică.
În perioada “renaşterii” mele universitare, am luat contact cu filosofia estică, aceasta oferindu-mi un fel de simplitate gen “brici al lui Occam” pe care îl puteam utiliza pentru a consolida ideologia mea în formare.
Era ceva foarte simplu: de fiecare dată când apărea un moment care aducea cu sine şansa unui gând reactiv, cele două alegeri personale erau simple, indiferent de “aroma” pe care le-aş fi putut-o imprima: iubire sau teamă; acceptare sau regret; pasivitate sau dorinţă; optimism sau pesimism.
Iar acum, prieteni, cele două perechi amintite anterior se implică într-o joacă de-a prinselea.
Desigur, pentru propriul meu confort psihic, mi-am dat seama că tot ce voiam era să aduc mai aproape perechea de îndrăgostiţi, astfel încât aceştia să învingă întotdeauna perechea temătoare şi pesimistă. Astfel, am început să introduc o practică în viaţa mea şi anume aceea de a iubi orice îmi aducea viaţa, acceptând şi, în acelaşi timp, renunţând la nevoia mea de a controla orice situaţie.
Budiştii spun că universul suferă şi eu cred acest lucru, fiindcă universul este un haos şi astfel se află, prin însăşi natura sa, în afara controlului nostru. Când încercăm să impunem anumite dorinţe, este mai mult ca sigur să ne confruntăm cu nenumărate situaţii în care universul nu va fi de acord şi astfel, m-am decis să nu-mi mai doresc ceva atât de mult, încât să mă ataşez de acel lucru. Am început să practic acceptarea despre care vorbesc budiştii, să mă las în voia lui Tao, să accept mersul natural al vieţii cu o iubire plină de optimism şi să-i spun fiecărui moment care îmi iese în cale, indiferent că era bun sau rău, “mulţumesc pentru experienţă sau lecţie şi, acum, adu-mi următorul moment ca să-i ofer aceeaşi dragoste”.
Am făcut acest lucru iar şi iar, aducând acele sinapse tot mai aproape, până în punctul în care orice sinapse din creierul meu, asociate cu tristeţea, regretul, pesimismul, frica, dorinţa, melancolia, deprimarea etc. aveau o şansă tot mai mică de conectare înainte ca sinapsele iubirii să-mi ofere propria reacţie, gândurile şi personalitatea mea.
Şi astfel, starea mea implicită a devenit una de optimism şi mulţumire, iar poverile iluzorii pe care le ataşasem acestei existenţe s-au împuţinat.
Acum, după cum am arătat, naturii îi place haosul, iar creierului nostru, la fel. De aceea, este important să accentuez că, în mod evident, aceasta nu este o practică lesne de aplicat care să şteargă complet negativismul din conştinţa noastră; uneori, emoţiile cântăresc mai mult şi, uneori, perechea care prinde încărcătura chimică va fi cea negativă; totuşi, ca în cazul oricărui muşchi, dacă exersaţi suficient de mult sinapsele iubitoare, veţi dobândi o abilitate inerentă şi complet nouă care va face lumea să strălucească şi să fie mai frumoasă mult mai des. De asemenea, veţi observa că vă veţi simţi cu mult mai fericiţi, datorită unei sănătăţi îmbunătăţite, aspect asupra căruia mă voi opri imediat însă mai avem ceva de discutat mai înainte.
4. Neuronii-oglindă.
Aşadar, dacă nu v-a explodat capul când aţi aflat că puteţi modifica realitatea cu gândurile voastre, s-ar putea să vreţi să fiţi pregătiţi pentru aşa ceva. Fiindcă, ia ghiciţi ce urmează? Nu doar gândurile voastre vă pot altera creierul şi deplasa sinapsele; gândurile celor din jurul vostru pot face exact acelaşi lucru.
Dacă există cu adevărat o abilitate care ne deosebeşte de strămoşii noştri, primatele, aceea este capacitatea de a ne imagina diferite lucruri. Imaginaţia se află la baza tuturor artelor, a arhitecturii şi a ficţiunilor care au dat naştere religiilor, acestea controlând vieţile a milioane de oameni până la punctul izbucnirii unor războaie asupra veridicităţii unei poveşti sau a alteia.
Lăsând deoparte acest defect pur omenesc, imaginaţia ne permite să trăim în trecut şi viitor şi, prin evadarea din prezent, ne putem lăsa amintirile despre trecut să prezică ce se va întâmpla în viitor. De exemplu, ştim din experienţele anterioare că focul arde pielea; prin urmare ştim că, dacă ne băgăm mâna în foc, ne vom arde carnea. Este ceva atât de instinctiv, încât nici nu ne dăm seama că acelaşi lucru se întâmplă în cazul fiecărui simbol pe care-l percepem într-un moment sau altul. Dar şi mai tulburător este faptul că această abilitate funcţionează şi în cazul emoţiilor, nu doar a situaţiilor.
Şi în acest caz, premisa este foarte simplă: când vedem că o persoană se află sub influenţa unei emoţii (fie aceasta furie, tristeţe, fericire etc.), creierul nostru “încearcă” aceeaşi emoţie pentru a ne imagina prin ce trece persoana respectivă. Şi facem acest lucru încercând să declanşăm în propriul creier aceleaşi sinapse, pentru a încerca să ne raportăm la emoţia pe care o observăm. Este ceea ce numim, pe scurt, empatie. Exact în acest mod căpătăm mentalitatea de gloată, când o persoană perfect calmă se trezeşte că apucă o furcă pentru a lupta împotriva unui inamic comun – atunci când este influenţată de zeci de minţi furioase -, este extazul nostru comun la festivalurile de muzică sau solidaritatea tristeţii în cazul unor tragedii.
În acelaşi timp, este şi timpul petrecut seara, la bar, cu prietenii cărora le place enorm să se plângă, indiferent că este vorba de slujbă, de o persoană, de guvern sau despre defectele unor aşa-zişi prieteni sau despre orice lucru mărunt de care se vor crampona pentru a se situa mai presus de aceştia şi de a-şi valida, astfel, o atitudine de superioritate morală; este momentul când daţi din cap în semn de aprobare, arătându-vă a fi de acord, asemenea unui robot speriat de libertatea de a gândi: “Absolut, frate. E o mizerie.”
Dar nu e o mizerie. Este viaţă, este haos şi, pe măsură ce vă complaceţi în această atitudine, o trăiți declanşând sinapsele din creierul vostru. Şi, după cum am explicat anterior, ori de câte ori declanşaţi sinapsele, vă remodelaţi creierul. Din acest motiv, vi se pare atât de important să petreceţi timpul cu persoanele care vă fac să vă simţiţi superior, pentru că prietenii voştri apropie tot mai mult acele sinapse temătoare, cinice şi pesimiste, modelându-vă personalitatea intrinsecă, de minimă distanţă şi făcându-vă să fiţi la fel de lipsiţi de entuziasm şi de înverşunaţi, asemenea celor care vă înconjoară.
Vreţi să fiţi fericiţi? Înconjuraţi-vă de oameni fericiţi care vă modelează creierul spre iubire, iar nu spre frica de a fi invalidat. [[EDIT 11/8/15: NU spun să nu fiţi alături de prietenii care trec printr-un moment dificil şi au nevoie de cineva care să-i asculte pentru a-i ajuta să-l depăşească. Nici nu spun că nu puteţi avea o atitudine critică la adresa neajunsurilor şi nedreptăţilor de pe lume. De obicei, schimbările pozitive necesită o gândire critică.]]
5. Stresul vă omoară.
Problema este că tot acest negativism, regretele, ataşamentul faţă de dorinţe, deplângerea fără rost a lucrurilor trecătoare vor continua să defileze într-o existenţă în care timpul merge înainte şi toate acestea vă stresează.
Când creierul vostru declanşează sinapsele supărării, vă slăbiţi sistemul imunitar, vă creşteţi tensiunea sangvină, sporiţi riscul apariţiei unor boli cardiace, a obezităţii şi diabetului, precum a multor alte boli, după cum arată în continuare site-ul Psychologytoday.
“Hormonul stresului, hidrocortizonul, este inamicul public numărul unu. Oamenii de ştiinţă au ştiut de ani buni că nivelul crescut de hidrocortizon dăunează procesului de învăţare şi memoriei, scad imunitatea şi densitatea oaselor, intensifică creşterea în greutate, cresc tensiunea, colesterolul şi probabilitatea apariţiei bolilor de inimă, iar lista continuă. Stresul cronic şi nivelul crescut de hidrocortizon sporesc, de asemenea, riscul instalării depresiei, bolilor mintale şi scad speranţa de viaţă. În această săptămână, au fost publicate în revista Science două studii separate care leagă nivelul crescut de hidrocortizon de posibilitatea declanşării bolilor mintale şi de rezistenţa scăzută a organismului, în special în adolescenţă. Hidrocortizonul este eliberat de glandele suprarenale drept răspuns la frică sau stres, ca parte a mecanismului <luptă sau fugi>.” psychologytoday
Iar dacă aveţi nevoie de mai multe dovezi care să arate efectele dăunătoare ale stresului, există nenumărate studii care arată impactul negativ al pesimismului, amărăciunii şi regretului asupra sănătăţii voastre. Aici găsiţi unul de la MayoClinic şi altul de la APA.
Concluzia este următoarea:
Universul este haotic, începând cu uraganele cu vânt şi ploaie care nu pot fi prevenite sau evitate și trecând la imprevizibilele accidente de maşină sau la capriciile celor din grupul nostru ale căror adevăruri personale au până şi abilitatea de a dăuna emoţional sau de a răni fizic pe cei din jurul lor. Şi fiecare moment are potenţialul de a vă confrunta cu unul dintre aceste lucruri şi a vă purta de la extazul care înalţă spiritul şi până la durerea care striveşte sufletul.
Totuşi, indiferent cu ce vă confruntaţi, alegerea voastră este simplă: iubiţi sau temeţi-vă. Şi da, înţeleg că este greu să găseşti fericirea într-una din acele nopţi când simţi că eşti singur pe lume, când o persoană iubită moare, când cazi la un examen sau eşti concediat. Dar când apar aceste momente, nu trebuie să le regretaţi, nu trebuie să le daţi în mod constant o atenţie negativă şi să le permiteţi să vă remodeleze creierul până în punctul în care deveniţi nişte indivizi posaci, înverşunaţi, lipsiţi de entuziasm şi cinici care nu mai observă că simplul fapt că trăiesc înseamnă că au ocazia să se joace fericiţi pe terenul de joacă cosmic unde au puterea dumnezeiască de a alege.
Ce puteţi face este să spuneţi: “Mda, situaţia este de tot plânsul. Dar care este lecţia? Ce pot învăţa astfel încât să devin o persoană mai bună? Cum pot dobândi, din ce s-a întâmplat, o nouă forţă pe care să o folosesc pentru a fi fericit în următoarea clipă?” Vedeţi, o relaţie încheiată sau o zi proastă nu trebuie să vă taie aripile, ci poate fi un curent ascendent care să vă arate ce lucruri vă plac şi care nu şi, în plus, care vă poate avertiza, astfel încât, pe viitor, să le puteţi evita pe cele negative. Dacă fostul vostru partener avea o personalitate care vă scotea din minţi, acum aveţi darul de a şti că nu vreţi să vă mai pierdeţi timpul cu un alt partener care acţionează în acelaşi fel.
Dacă sunteţi atenţi la lecţiile oferite de greşelile făcute, nu există nici un motiv să nu puteţi face din fiecare zi una mai bună decât cea dinaintea ei. Faceţi ceva nou în fiecare zi, învăţaţi lecţiile primite, alegeţi dragostea în locul fricii şi faceţi din fiecare zi una mai bună decât cea anterioară. Cu cât veţi proceda astfel mai des, cu atât mai mult veţi putea observa şi aprecia frumuseţea vieţii şi veţi fi mai fericiţi.
Dacă vă aflaţi în căutarea unui alt mod de a vă modela mintea şi de a lua aceste decizii mai uşor, vă recomand articolul: Avoid becoming a Sheep. Finding Purpose and Creating A Better World.
ADĂUGIRE 12/10/15: Am adăugat o continuare acestui articol pentru a aborda unele dintre preocupările pe care le-am găsit în comentariile primite. Sper că veţi considera că merită să citiţi în continuare: Mindful (R)evolution: The Duty of the Privileged to Overcome Injustice.
Despre autor
Steven Parton
Născut şi crescut în Cincinnati, Ohio, Steven Parton s-a mutat în Portland, Oregon, după ce a absolvit informatica. În afară de programarea de software, aplicaţii şi pagini web, este un autor de romane şi scurte povestiri care pot fi găsite prin intermediul editurii Curious Apes Publishing. Ca multor locuitori ai oraşului Portland, îi place să meargă cu bicicleta şi berea. Recent, a publicat două povestiri scurte: GOLEM şi Fire And Oil. Cea mai recentă carte a sa poate fi găsită pe Amazon.
